“Era mai bine înainte”

Într-un articol din Adevărul se dezbate o problemă destul de actuală: jumătate din elevii români cred că şcoala era mai bună pe vremea lui Ceauşescu. Eu cred că argumente există destule şi pro şi contra şi cred că nimeni nu e îndreptăţit să spună ca doar una din variante e corectă. Au fost aspecte bune ale învăţământului comunist, dar şi rele; aceeaşi situaţie este şi acum. Educaţia românească, se ştie, este într-un mare impas din care nu se ştie dacă şi când vom ieşi.

Cred că subiectul este pertinent în această comunitate a haşdeenilor din două motive: unu, pentru că  sunt sigur că trec pe-aici atât oameni care au făcut Haşdeul în comunism cât şi după schimbarea regimului. Şi doi, pentru că în articol este intervievat şi Dan Solcanu, actual profesor în Haşdeu. Dacă veţi citi articolul veţi întâlni şi pasajul în care el îşi exprimă opinia:

“Dănuţ Solcanu predă istoria la Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu" din Buzău şi este îndrumător pentru elevii săi, care participă la concursul anual de istorie „Eustory". <<Este o problemă dacă avem un procent atât de mare al celor care spun că era mai bine în comunism. Nu aş zice că avem un «adversar» în părinţi. Cred că marea problemă este perioada de după comunism, fiindcă nostalgicii puri ai comunismului sunt relativ puţin numeroşi. Cei care creează aura aceasta în jurul comunismului judecă întotdeauna prin raportarea la prezent>>” 

Povestea asta cu diferenţele dintre comunism şi post-comunism îmi aduce aminte de acel articol al lui Pleşu, parcă exact aşa se numea, “Era mai bine înainte”:

“Demonul Nostalgiei. Instinctul general uman de a recupera trecutul, orice trecut, ca pe o valoare tezaurizabilă. Răul devine în amintire vag euforizant. Dramatic câtă vreme e actual, el devine pentru memorie epic şi liric. Spitalizaţii îşi povestesc cu un fel de tandreţe masochistă spitalizarea, soldaţii în termen cei mai nevrotici îşi povestesc cu delicii armata, puşcăriaşii vorbesc de puşcărie ca de o culminaţie a performanţei lor existenţiale. În sfârşit "a fi făcut războiul" e, pentru veterani, după decenii, o zonă de roz tineresc, o mângâiere postumă. A suferi e un coşmar, dar a fi suferit e un capital de duioşie...Până la un punct, evoluţia aceasta e sănătoasă. Ea face trecutul suportabil, închide rănile. Dar dacă efectul e monumentalizarea trecutului, legitimarea lui, suntem în plină derivă.
Vreau să spun prin aceasta că astăzi totul e în regulă? Nu. Multe nu sunt în regulă. Dar asta nu înseamnă că, aflaţi în convalescenţă, trebuie să jinduim după boală şi că, printr-un abuz al nerăbdării, avem dreptul să pargurgem cu o viteză iraţională intervalul dintre speranţă şi dezamăgire. Acum, lumea românească e plină de rele. Dar înainte era o lume a Răului. Iar Răul e viclean: viclenia lui esenţială e să te convingă că moartea e o formă de ordine, că somnul e o garanţie de securitate, că orizontala oferă stabilităţi pe care verticalitatea nici nu le visează. A spune acum că "era mai bine înainte" e a prefera unitatea de monolit a Răului relelor multiplicate cu care ne confruntăm. Înseamnă a te ticăloşi. Şi tocmai acesta e lucrul cel mai întristător. Căci sub imperiul Răului găseam cu toţii argumente ale solidarităţii, ale efortului gratuit, ale speranţei...În vreme ce acum suntem divizaţi, "ideologizaţi", sceptici, îndârjiţi, infectaţi de un virus războinic. Că nu era mai bine înainte sunt sigur. Dar mă întreb uneori dacă noi, fiecare în parte şi toţi laolaltă, nu eram mai buni decât suntem acum..."