Nicolae Done

Un articol mai vechi, din Adevărul din 2008, despre Nicolae Done, haşdeean care a terminat Harvard. Unul din cei mulţi care ne fac să fim mândri că am trecut prin curtea Colegiului Naţional Bogdan Petriceicu Haşdeu. Lectură plăcută!

“Nicolae Done are 22 de ani şi e student în anul IV la Harvard University. Nicu zice că şi-a făcut mulţi prieteni în State, dar că nimic nu poate înlocui amintirile de-acasă. "În România am devenit ceea ce sunt, şi cu bune şi cu rele".

Carte de vizită

Nicolae Done are 22 de ani şi e student în anul IV la Harvard, unde studiază Biochimia şi Politicile sistemelor de sănăte. Olimpic naţional şi internaţional la chimie, Nicu a ajuns la universitatea americană în 2005, venind de la Colegiul Naţional "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Buzău.

În laboratorul de la Harvard Medical School, buzoianul studiază un antibiotic nou, care promite să combată infecţiile rezistente la antibioticele cunoscute până acum. Pe lângă activitatea academică, Nicu este şi trezorierul asociaţiei studenţilor români din universitate - Harvard Romanian Association.

Cum anume te-ai adaptat la universitate, la o lume nouă?

În general, nu am avut probleme foarte mari de adaptare. Cunoşteam limba foarte bine şi pot să zic că eram deja "îmbibat" cu modul de viaţă şi cultura americană din filmele de la TV. A contat, însă, foarte mult şi faptul că aici toată lumea e prietenoasă şi deschisă la diversitate.

Chiar de la început, foarte mulţi studenţi erau dornici să mă cunoască şi gata să mă ajute cu orice. Din punct de vedere academic, a fost puţin greu în primul an, pentru că aici se predă cu totul altfel faţă de România. Însă, odată ce am intrat în ritm, nu au fost probleme.

Îţi aminteşti în ce zi ai ajuns în State? Emoţii?

Am ajuns în State cu două săptămâni înainte de începerea şcolii, pe 3 septembrie 2005, pentru programul de adaptare şi familiarizare rezervat studenţilor din anul I, aşa-zişii "freshmen". Nu era prima data când zburam cu avionul, însă trebuie să recunosc că aveam ceva emoţii pentru că ştiam că urmă să înceapă o nouă etapă din viaţa mea şi că urma să fiu cu adevărat pe cont propriu, departe de părinţi, rude şi prieteni.

Ţin minte însă cât de feerică mi s-a părut priveliştea din Harvard Yard seara, cu clădirile vechi din cărămidă roşie şi luminile care se vedeau şters prin ceaţă de septembrie. Emoţiile s-au transformat atunci într-o stare ciudată de exaltare.

Cine te-a aşteptat la aeroport?

Am fost aşteptat la aeroport de "familia gazdă", o familie din zonă cu care am fost pus în legătură printr-un program de schimb cultural, care constă în conectarea studenţilor internaţionali cu familii care se oferă voluntare. Gazdele mele, un cuplu de aproape 40 de ani, s-au dovedit foarte prietenoase şi amabile.

Primele zile în campus cum au fost?

În primele zile a fost puţin dificil, mai ales am avut parte şi de un ghinion mare: compania aeriană cu care am venit mi-a rătăcit bagajele, adică cele două genţi în care îmi împachetasem practic toate lucrurile esenţiale: haine, articole de toaletă, etc. Norocul meu a fost că familia gazdă m-a ajutat împrumutându-mi mai multe lucruri şi, pe lângă asta, sunând zilnic la compania aeriană şi insistând să mi se returneze bagajele. În cele din urmă, cele două genţi mi-au fost găsite şi trimise, însă abia după două săptămâni de aşteptare destul de frustrante.

Unde anume te-ai cazat?

La Harvard, majoritatea studenţilor locuiesc în campus. Toţi studenţii din primul an locuiesc în Harvard Yard, probabil cel mai pitoresc spaţiu din întreaga universitate, aflat în centrul istoric şi geografic al campusului. Colegul meu de cameră din anul I era american cu părinţi imigranţi chinezi. Ne-am înţeles de minune, dovadă că şi până acum am rămas colegi de cameră şi suntem foarte buni prieteni.

Cum erau camera şi căminul?

În primul an am avut o cameră dublă imensă. Îmi aduc aminte că trimiteam poze prietenilor de acasă şi nu le venea să creadă că stăm doar două persoane în ea. Căminele de la Harvard nu se compară cu căminele din România.

Chiar dacă sunt şi cămine mai vechi, există cel puţin un standard de mobilă (pat, dulap, raft de cărţi, birou), spaţiul, în general, este de ajuns, iar băile sunt curăţate periodic. La Harvard, există de la camere simple până la apartamente de 7-8 persoane. Similar, sunt camere cu băi proprii (în general, în căminele mai noi) după cum sunt şi dormitoare unde o baie mai mare este împărţită de 3-4 camere (în căminele vechi).

Tu ai avut un job în campus? Facea parte din înţelegerea cu universitatea?

Eu am bursă completă de la Harvard, dar bursă completă înseamnă că-mi sunt acoperiţi 46.000 $ pe an din 50.000 $, iar de restul pot face împrumuturi cu dobândă minimă la universitate sau pot lucra în campus. Slujbe sunt din plin, foarte diverse şi flexibile.

Studenţii internaţionali nu pot lucra decât în campus, însă nu e nicio problemă cu găsitul unei slujbe. De când sunt aici, am lucrat ca vânzător la un magazin de suveniruri, ca arbitru de fotbal pentru meciurile din campus, ca meditator de chimie pentru alţi studenţi, ca şi consultant educaţional la centrul pentru îmbunătăţirea educaţiei al universităţii, şi am avut şi multe alte slujbe mai mici.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Imediat cum am aflat că sunt admis la Harvard, în aprilie 2005, am fost sunat de studenţii români de acolo şi felicitat. Acesta a fost primul contact oficial cu ei, deşi pe unii îi mai ştiam din ţară, de când îmi pregăteam aplicaţia. Alex Radu mi-a fost "mentor" în primul an şi am ţinut legătura cu el încă din vară. Apoi, când am ajuns la Harvard, am făcut cunoştinţă cu ceilalţi români la prima întâlnire cu ei.

M-am înscris în în asociaţie pentru că voiam să interacţionez cu alţi români, să vorbesc română măcar din când în când şi să cunosc oameni care au trecut la un moment dat prin ce treceam eu şi care puteau să îmi dea sfaturi pe care nici un american n-ar fi putut să mi le dea.

Astăzi sunt trezorier al Harvard Romanian Association, ceea ce înseamnă că mă ocup de finanţele asociaţiei: aplic pentru granturi, menţin un buget, scriu raporturi cu cheltuielile asociaţiei. La Harvard sunt două organizaţii ale românilor: Harvard Romanian Association este asociaţia undergrazilor, iar Romanian Graduate Club este asociaţia studenţilor graduate.

Dorului de casă cum i-ai făcut faţă?

Eu pot să zic că m-am adaptat foarte bine, fiind din fire deschis la locuri şi oameni noi. Cea mai grea perioadă a fost, însă, în primul an, prin luna noiembrie, când toată euforia noilor experienţe se mai estompase, volumul de lucru era maxim la şcoală, iar eu eram extrem de nerăbdător să ajung acasă de Sărbători. În perioada respectivă, eram puţin melancolic. Tot ce voiam era să îmi termin temele, să dau şi ultimele parţiale şi să iau primul avion spre casă.

Cu mâncarea cum te-ai obişnuit?

Recunosc că eram puţin îngrijorat la început în privinţa mâncării. Prietenii începuseră şi ei să mă tachineze şi-mi spuneau: "Parcă vedem că te îngraşi până de Crăciun, să nu cumva să mănânci numai mâncare de la McDonald's!"

Însă totul a fost foarte bine, având în vedere că la Harvard există un sistem de cantine ("dining halls") unde se oferă studenţilor trei mese calde pe zi şi chiar dacă mâncarea este mai gustoasă în unele zile decât în altele există o diversitate de mâncăruri de unde studenţii pot alege.

Există întotdeauna un bar de salate cu legume proaspete, fructe din belşug, precum şi un grill de unde se pot comanda diverse preprate, aşa că dacă meniul principal din ziua respectivă nu îmi este pe plac, am întotdeauna o alternativă.

Ai încercat să găseşti şi mâncare care seamănă cu cea românească?

În zona Cambridge/Boston, nu există restaurante româneşti, însă există un magazin rusesc de unde facem cumpărăturile pentru petrecerile românilor, ca să aducem puţin din gustul mâncărurilor româneşti. Acolo se găsesc, de pildă, murături.

Limba română pe unde poţi sa o vorbeşti?

În general, la întâlnirile şi evenimentele cu români, sau la telefon/pe Skype, cu cei de acasă.

Acasă, cât de des te duci?

În general, ajung acasă de două ori pe an, de Sărbători, şi apoi câteva săptămâni vara. Pe lângă mici cadouri pentru apropiaţi, îmi iau minimul necesar ca să supravieţuiesc în perioada respectivă.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Cel mai mult îmi lipsesc familia, prietenii şi sentimentul că sunt "acasă". În România am crescut, am devenit ceea ce sunt, şi cu bune, şi cu rele, acolo mă simt în largul meu. Deşi mi-am făcut foarte mulţi prieteni şi în State şi mă simt foarte bine, nimic nu poate înlocui amintirile din România şi relaţiile pe care le-am legat acolo.

Ai putea să rămâi pentru totdeauna în State? Ce-ţi place, ce nu-ţi place?

Nu ştiu încă dacă aş putea să rămân pentru totdeauna, dar posibilitatea există. Îmi place faptul că oamenii sunt în general mult mai amabili şi prietenoşi în viaţa de zi cu zi şi faptul că majoritatea bunurilor materiale sunt mai uşor de găsit şi mai ieftine.

Ce nu-mi place... poate faptul că oamenii nu mă înţeleg la fel ca acasă şi că sunt diferenţe subtile de cultură care câteodată cântăresc enorm. Mă gândesc să rămân în State cel puţin câţiva ani după ce termin studiile, ca să câştig experienţă de muncă, şi apoi sunt şanse mai mari să mă întorc, însă va depinde de posibilităţile existente la momentul respectiv în România.

Nicu Done, despre Harvard Romanian Association

Asociatia studenţilor români la Harvard s-a format ca să promoveze cultura şi limba română în campus şi să ofere românilor de la Harvard şi, în general, din zona Boston/Cambridge, un sprijin departe de casă.

În fiecare an, studenţii proaspăt admişi sunt sunaţi de noi oficial imediat după admitere (în luna aprilie) şi sunt felicitaţi. Acesta este de cele mai multe ori primul lor contact cu studenţii de la Harvard şi, mai mult, cu studenţii români de la Harvard.

Apoi, fiecăruia dintre ei îi este desemnat <> , adică un student din an mai mare care se oferă să răspundă diverselor întrebări pe care le-ar putea avea despre orice subiect legat de viaţa din campus.

În felul acesta, păstrăm legătura cu ei pe timpul verii, iar când vin în State în septembrie ne e mai uşor să spargem gheaţa, să-i cunoaştem şi să-i integrăm în comunitatea românilor. Primul eveniment - un picnic în campusul MIT - are loc în septembrie, aşa ca sunt în contact direct cu noi foarte devreme.

Ce tip de evenimente aţi organizat pe parcursul timpului?

Organizăm mai multe tipuri de evenimente: brunch-uri bisăptămânale, unde românii mănâncă împreună şi discută într-o atmosferă lejeră şi prietenească, seri de film românesc, în general organizate cam la o lună, unde studenţii vizionează un film românesc bun (dar nu numai, frecvent sunt şi filme internaţionale), beau un ceai, şi se mai destind după o zi ocupată, petreceri, organizate o dată pe semestru, cu muzică, dans, mâncare şi băutură gratuite.

Care e evenimentul de care sunteţi cel mai mândri?

Petrecerea de Paşti este cel mai bine organizat eveniment din cursul unui an şi atunci sunt prezenţi şi cei mai mulţi studenţi români. Studenţii se adună şi gătesc cu o zi înainte, un meniu cât mai apropiat de cel tradiţional românesc: cozonaci, drob, salată de boeuf, sarmale, mămăligă, ouă roşii şi multe altele.

Responsabilităţile sunt împărţite în funcţie de abilităţile culinare ale fiecăruia şi, în general, totul decurge foarte bine. Apoi, în seara de Înviere, se organizează o călătorie cu maşinile la biserica ortodoxă din zonă, pentru a asista la slujbă, urmând ca în seara de duminică să se ia cina festivă - un adevărat ospăţ.

Sunt însă şi evenimente culturale sau politice care s-au organizat şi care au avut succes, spre exemplu vizita doamnei Monica Macovei, când a avut loc o discuţie despre evenimentele politice din primăvara anului 2007, sau o prezentare şi un recital cu traducerile în engleză ale poeziilor lui Mihai Eminescu susţinut de Adrian George Săhlean.

Mi-amintesc şi că pe 1 Decembrie 2006, de ziua naţională a României, a avut loc o discuţie organizată împreună cu asociaţia studenţilor bulgari despre integrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană. Invitaţi au fost consulii de onoare ai României şi Bulgariei în Boston.

Câţi studenţi români sunt în organizaţie?

În anul universitar 2007-2008, erau înscrişi în asociaţie 20 de studenţi din colegiu. Spun din colegiu pentru că mai există şi studenţii români la master sau doctorat, care au un club al lor, cu care colaborăm, însă, la organizarea de evenimente.

Cel mai mult îmi lipsesc familia, prietenii şi sentimentul că sunt "acasă". Mă gândesc să rămân în State cel puţin câţiva ani după ce termin studiile, ca să câştig experienţă de muncă”